VEȘNICII

Sarah DeJar a adunat în poeziile din volumul „Veşnicii” gânduri şi imagini care ancorează cititorul într-un timp şi un spaţiu al veşniciei. Într-un ton uşor nostalgic, cuvintele creează o stare de spirit specială, ele curg lin ca nisipul unei clepsidre, dând naştere unor poezii simple şi complexe, în acelaşi timp. Răsfoind cartea, observi cum poeta se destăinuie, îşi scoate sufletul la vedere, se frământă de frica singurătăţii, trece de la dor şi disperare spre lumină şi speranţă. Fiecare poem dez-văluie adevărul despre perfecţiunea naturii şi imper-fecţiunea fiinţei umane, care rătăceşte prin timpi, spaţii şi istorii în căutarea sinelui pierdut: „Am învăţat într-o dimineaţă,/lipită de iarbă, să merg prin mine”(Suflet de melc). Abia târziu, noaptea, poeta găseşte o oază de linişte interioară şi, printr-o intro-specţie profundă, conştientizează (ca o iluminare) că vindecarea vine doar din veşnicia cuvintelor, ca „leacuri crescute/ în mijlocul sufletului”(Venim de un-deva). Sarah DeJar surprinde în versurile sale minunile acestei lumi, ea priveşte, în stil panoramic, cerul cu nori, cu soare şi ploi, cu stele şi păsări: „Carul mare stă să ne cadă-n gânduri”, „număr stele ce-mi cad/pe rând în suflet” - (Cer cu stele), „La miezul nopţii ste-le/vor face loc inimii să tresară” – (Nopţi de Sânziene) sau „zborul păsării” care „aşteaptă trecerea timpului” (Departe)”; ea călătoreşte, apoi, din înalt spre adânc, peste munţi, izvoare şi câmpuri, în fântâni şi se opreşte doar la o răscruce a anotimpurilor: „Sunt gata să respir/precum izvoarele/bucata aceasta de pământ/rămasă în mine,/șiroind la nesfârșit,/sângele” (Respirație), căutând „izvorul/rătăcind pe cărări neşti-ute” (Adânc), sau „fântânile mele, iernile mele-n ferestre”(Loc şi destin)... Olimpia Ioniţă

Citeste Citeste Detalii