Zâmbetul păpușii mele.. Copilăria unui „dușman de clasă” în Republica Populară Română. O altfel de carte pentru copii. Poezii

Editura: ePublishers
Cuvântul autoarei: Pentru că a organizat Mișcarea Română de Rezistență în județul Mehedinți, a redactat un afiș anticomunist și a trimis o scrisoare către „Europa Liberă”, tatăl meu, institutorul D. I. Totir, a fost arestat, condamnat la moarte și executat de către regimul comunist, pe 20 iulie 1953, ora 1,30, noaptea, la Craiova. Decesul tatălui ne-a fost comunicat după 21 ani, în 1974, la insistențele fraților mai mari, Haralambie și Constanța. Cauza decesului și o parte din adevăr le-am aflat după 1989. Mormântul nu l-am găsit, încă. Pentru că era deținut politic, tatălui meu i s-a confiscat averea. Am fost evacuați cu Miliția din casele tatălui nostru. Mama a fost dată afară din învățământ. Ni se luase tot. Eram muritori de foa­me. O mamă șomeră și singură, cei șase copii, orfani de tată, în România comunistă. Pentru că eram copiii acestui patriot român, comuniștii ne-au considerat dușmani de clasă, ne-⁠au persecutat, ne-au interzis dreptul la viață, condamnându-ne la înfometare și boli grave, ne-au suprimat dreptul la învățătură, excluzându-ne din școli ( gimnaziu, liceu, facultate), dreptul la muncă, dreptul la fericire,etc. Cum am supraviețuit? Prin dârzenie, iubire frățească, dragoste și respect pentru părinții noștri, prin ajutorul unor profesori: Ion Ciobotea, inspector școlar, coleg cu tatăl nostru, Irina Surdulescu, Gheorghe Tohăneanu, Eugen Todoran, Ilie Murgulescu. Mama, învăță­toarea Nicolița Totir, dată afară din învățământ, nu a cerut nimic de la rude, pentru a le proteja de furia Securității. S-a angajat zilieră (hamal în port, muncitoare agricolă, femeie de serviciu la o școală de tractoriști) pentru a-și ține copiii în viață. Ne-a ajutat mult sacrificiul fratelui mai mare, Haralambie, care nu mânca zile în șir pentru a avea noi, cei mici, o felie de mămăligă sau o ciorbă din copite de de vită, cea mai ieftină carne... Copilul meu, trecutele dureri Le-aduc în lume din tăceri adânci. Sunt, ca-n povești, fântână de puteri. Păstrează-le, nu trebuie să plângi.