Doina – Dorul – Dumnezeu. Ucenic în dragoste. Poezii – 2005–2017

Editura: WWW.CORESI.NET
Acest volum cu poezii armonioase, muzicale, impresionează prin bogăția sentimentelor și emoțiilor exprimate, dar și prin ideile transmise. Iată cuvintele autorului privind semnificațiile multiple ale titlului volumului: Sunt o persoană care aşterne texte lirice aproape fără să vrea, sau sigur, fără să fi dorit asta, şi fără să fie convins că o poate face. Mi-am asumat însă ceea ce am scris şi am publicat în spaţiul virtual, dăruind fărâmele mele de suflet celor care au dorit să le lectureze. Acum, la capătul a 11 ani de scris, am decis că este vremea să trec la nivelul următor al acestei asumări: să public în 23 volume compacte tematic tot ceea ce am adunat. Asta cu ajutorul lui Dumnezeu. Iar cei interesaţi se vor pronunţa. Nu există drum fără început, aşa cum nu există prezent şi viitor fără trecut. Iar asta este valabil şi pentru poezie. Deci eu vă îndemn să căutaţi şi să credeţi în filonul extraordinar de inspiraţie pe care-l reprezintă satul românesc căruia îi sunt şi eu dator. „Satul” lui Eminescu se află nu doar la Ipoteşti sau Vadul Făgăraşului, ci în toată Dacia modernă, acolo unde el a călătorit şi de unde s-a îndestulat cu graiurile felurite ale locurilor, s-a ospătat cu bucatele şi taifasurile cu oamenii locului, amestecându-le în conservatorismul lui şi zămislind ceea ce ştim cu toţii, acea catedrală a limbii materne al cărei ctitor este şi el. Geniului eminescian este chintesenţa genialităţii acestui neam pentru care Doina – afirm eu – este linţoliul aşezat peste trecutul unui viitor dorit. Dorul este iluzia cea mai dureroasă a sufletului, nu Fata Morgana! Fata Morgana păcăleşte ochiul şi mintea, Dorul îngenun­chează sufletul. Fărâmele de pământ lipite de rădăcinile copacilor strămu­taţi hrănesc fructul amar şi nevăzut numit „dorul de acasă” Dorul este golul care devine sufletului povară… Ora este eternitate pentru dor şi doar secundă pentru împlinire. El, Dorul, acel ceva despre cineva care nu ne e aproape … şi tot este strigătul mut al depărtărilor, născut din amalgamul de amintiri despre viitorul dragostei … Eu vă întreb: Ne va fi dor, cândva, de lumea asta? Credinţa mea? A trecut vremea când ceream lui Dumnezeu ajutor la grijile zilnice. Pacea sufletului îmi este destulă răsplată după rugă! Doar prin artă am reuşit să-i copiem infinitatea de chipuri a lui Dumnezeu. Nicio credinţă nu te poate duce la Dumnezeu dacă nu-L vezi! Dumnezeu n-a scris nicio biblie; El a pus totul în noi şi în tot ceea ce ne înconjoară. Dar mi-e de mirare ca Dumnezeu să nu fi spus nimic în Decalog despre cea mai de preţ asemănare cu El: munca adică. Fiecare dintre noi avem acea părticică din EL care lasă semn celor apropiați. Eu am un fel de vâlvătaie care arde, poate prin cuvinte, cu flacără mai vizibilă, altfel, nu. Romanul vieţii conceput de Dumnezeu are doar două părţi: – prima, despre Creaţie, se scrie continuu de către toţi cei care lasă ceva în urma lor; – cea de-a doua, Pomelnicul, este doar o listă de semne/ nume greu inteligibile care marchează naşteri şi morţi succesive şi utile doar procreaţiei. Fiecare trăitor alege să se înscrie în prima, sau să fie scris în cea de-a doua. Credinţa într-un Dumnezeu pe care îl descoperi singur în tine şi în tot ceea ce te înconjoară, îţi conferă adevărata libertate spirituală; toate celelalte îţi atestă doar statutul de prizonier. Dumnezeu a vrut ca noi, oamenii, să fim diferiţi de tot ceea ce este viu prin SPIRITUL dat fiecăruia în mod egal la naştere ca sinonim pentru Libertate. Iar noi, umanitatea, am eşuat lamentabil tocmai aici, în ciuda atitudinii întreprinzătoare, a inovaţiei tehnice şi creaţiei artistice demonstrate de-a lungul mileniilor. Terra şi întreg Universul par neputincioase în faţa marşului triumfal al Homo Erectus către auto-distrugere. Norocul lumii vii este că Dumnezeu a limitat asta la stadiul de prostie omenească. Ovidiu Oana-pârâu