Decrețel 40

Editura: ePublishers
Toată perioada copilăriei, adolescenţei şi a primei tinereţi, am urât sincer textul: „Pe vremea mea...” considerând că reprezintă o obsesivă agăţare de altă lume, a celor care-l foloseau. Asta, ca să scriu acum cât de altfel erau unele, în sens rău, şi cât de altfel, altele, în sens bun, pe vremea mea... Am avut prima reprezentare exactă a ceea ce înseamnă Decreţel în prima zi de şcoală din clasa I. Şcoala unde nu ne ducea nimeni cu maşina, până la poartă, la 8 fără 5; mergeam singuri, adică toţi copiii din bloc, sau de pe scară, strigându-ne unii pe alţii şi atârnând bine cheile la gât – sigur, nu în prima zi de şcoală, atunci era un moment special, care era împărtăşit de toată familia, ci în zilele obişnuite. Atunci, în prima mea zi de şcoală, în curtea şcolii generale din faţa blocului era o mare de elevi. Şi nu e o hiperbolizare artistică. Atunci când a început strigarea pe bază de tabele, a claselor I, am devenit cu toţii atenţi – clasa I-a A, I-a B, I-a C, I-a D, I-a E, I-a F, I-a G, I-a H şi parcă a fost şi I. La un moment dat, neauzindu-mi numele şi nemaivăzându-mi părinţii în mulţime, m-am simţit pierdută. A nimănui. Nu mai eram o fetiţă ca nicio alta, alintata casei, ci un elev pierdut în mulţime, la fel cu alţii, o grămadă. Putea cineva să mă găsească pe mine, în mod special, în nebunia aceea, eram cu ceva deosebită de restul? Răspuns: nu. De unde şi dilema: cât de tare să te bucuri, sau cât de mult să te îngrijorezi, pentru că s-a-ntâmplat să faci parte dintr-o generaţie mamut? Ioana Brușten