Credențional 1918. Triumf și resemnare

Editura: eLiteratura
CREDENȚIONAL 1918 – TRIUMF ȘI RESEMNARE MOTIVAȚIA AUTORULUI Un timp al amintirilor şi comemorării: la un an şi jumătate după întoarcerea din Japonia, trăiam într-o ţară a emulaţiei. Părea că mă pierd în banalităţi, în timp ce adevăraţii români intraseră în anul Centenarului Marii Uniri, cu dezbateri, analize, studii, cronologii, recenzii, tălmăciri, toate zidite în edificiul împlinirii. Ce mai puteam recupera? M-am trezit într-un vid. Brusc, timpul îmi prisosea, ca o pagină albă. Au revenit întrebările: cine sunt, de unde vin, ce legătură am cu acest Centenar despre care vorbeşte o ţară? În plan personal, cum pot să-l ajut pe fiul meu? Dar pe mine, ca să-l pot ajuta? Ce obligaţii am faţă de trecut? De aici, până la memoriile familiale conexe anului 1918, am păşit firesc. Înainte de toate, bunicul matern, Matei Moruşca, unul din cei 1228 de delegaţi în Sala Unirii, în 1918, merita un memento. Numerologia nu mă pasionează, dar remarc prin analogie că în anul 1228, regalitatea maghiară, stimulată de papa Grigore al IX-lea, crease episcopia cumanilor, condusă de dominicanul Teodoric, care a interzis ortodoxia, pentru ca apoi, neamul nostru preoţesc să lupte pentru recuperarea drepturilor în Apuseni. Primul pas reuşit spre atestarea participării bunicului la Marea Adunare din Sala Unirii era de bun augur: directorul Muzeului Unirii, Gabriel Rustoiu, mi-a pus la dispoziţie copia „credenţionalului" care-i permisese alesului Matei Moruşca, absolvent de teologie, învăţător în Presaca Ampoiului, să participe ca delegat la votul Reîntregirii. Ştiam că bunicul cunoscuse Regatul României, la vârsta de 16 ani, împreună cu părinţii şi ceilalţi 5 fraţi, cu 12 ani înaintea Unirii. Pe patru dintre fraţi i-am identificat în diverse ipostaze adiacente Marii Uniri: bunicul Matei – deputat la Marea Adunare, Aurel în lista participanţilor pe Câmpul lui Horea din 1 Decembrie, învăţătorul Silvestru – soldat în armata austro-ungară, devenit sublocotenent în armata română, iar Pompei, cel mai mare, confesor militar. Coroborate cu rezultatele căutărilor mele, fotografiile de familie mi-au oferit sugestii pentru câteva din articolele publicate în revista Convorbiri literare din anul 2018, privind prezenţele moruşcane la renaşterea naţională contiguă Marii Reîntregiri. Cel mai simplu mi-a fost să-l prezint pe bunicul Matei, pe care l-am cunoscut bine. Despre fratele său, Pompei, care a trecut la Domnul când aveam şapte ani, am imaginat diverse ipostaze, inclusiv discuţia cu un filosof rănit pe front, iar mai înainte despre despărţirea de iubita-i preoteasă, Marioara, deportată la Rust, imediat ce România intrase în război, în august 1916, de Sfânta Maria. Puternicele sale opinii publicate în presa vremii m-au inspirat şi în prezentarea democraţiei sinodale transilvane, pentru ca, tot în amintirea sa, să public un memento al periplului său american. Inspirat de fotografiile celui de al doilea dintre fraţii Moruşca, Silvestru, şi de povestirile de familie, m-am transpus în trăirile sale pe timpul războiului, într-un alt eseu. Memoriile despre perioada premergătoare Primului Război Mondial nu puteau să-l omită pe bunicul patern, Petru Şerban, emigrant în Statele Unite în 1909, gândindu-mă la transilvănenii ajunşi în acea perioadă la preşedintele Woodrow Wilson, spre a susţine cauza românismului din Imperiul Austro-Ungar. Pe siajul bunicului patern, am ajuns şi la Năsăud, unde am descoperit povestea unui marinar năsăudean din Primul Război Mondial, a cărui viaţă am redat-o separat. Acum, în 2019, se impunea agregarea acelor scrieri sub o singură cupolă, ca o mică sală a unirii memoriilor. Paşaportul de acces l-am numit „Credenţional 1918 – Triumf si resemnare”. Mă inspirasem din credenţionalul bunicului Matei pentru Sala Unirii, dar şi din credenţionalul fratelui său Pompei, pentru Sfântul Sinod. Radu Șerban