Cartea mea fermecată. Poeme

Editura: ePublishers
Poezia este o stare verticală de lumină sângerând, atinsă de fiori şi ispite: „Nu te îngrijora, nu plânge pentru mine... în ochi nu am lacrimi, am ninsori subţiri”, iubiri, prevestiri… Poezia ne însoţeşte prin viaţă aşa cum ne este rânduit fiecăruia, până într-un răsărit de referinţă, când se limpezeşte, se maturizează: somnul lasă locul visului ca un foc purificator. Atunci zborul prăbuşit al îngerului păzitor ajunge la tine, atunci muzele, neapărat sărate, găsesc drumul spre noi, gândurile se clarifică, recunoscând arsura. Cuvintele albastre se zbat obsedant să cucerească inima unei cicori, acolo unde mâinile – păsări în vâltoare – nu au reuşit. Goale, cuvintele se umplu de sens pentru a hărţui până la marginea clipei, până la izvoare. Te scalzi atunci într-o clepsidră cu vise şi păpădii, privirea îţi devine temniţa soldaţilor lumii pierduţi în războaie, iar fântânile se tulbură. Apoi „vine o vreme liniştită” când, în pulsul ei remanent, suie sângele lui. Poeta este o călăuză. Cartea sa prezintă partea necunoscută a Lunii, pe care, tu, cititorule, ai uitat-o. Citeşte să vezi că eşti la o „azvârlitură de condei” de ea! Povestea arde, te consumă până la cenuşă... / Ionel Muscalu /