Sfârșite și nesfârșite călătorii. Proză scurtă

Editura: WWW.CORESI.NET
Contrar aparențelor, paginile de față nu sunt un jurnal de călătorie. Nu știu dacă vremurile mai sunt prielnice citirii jurnalelor de călătorie. Nu știu dacă mai sunt prielnice cititului în general, dar asta e o altă reflecție în altă traistă. Călătoresc de mult. Am început la trei ani când am fugit prima dată de acasă, până la magazinul din „centru”, ca să-⁠mi cumpăr pufarine cu un nasture roșu pe post de bănuț. Și vânzătoarea mi-a dat. Am prins curaj și de atunci fug de acasă ori de câte ori am ocazia, în cele mai elaborate moduri. Cu timpul au început să se adune în capul meu stări și întâmplări. Unele se decantau pictural și se depuneau pe pereții visării, altele cereau imperios să ia forma cuvântului. Așa am ajuns să scriu. Am scris pe bucăți de pungi de hârtie în care fuseseră brânzoaice, pe carnețele chinezești, pe dosuri de documente expirate. Și mai ales pe gânduri. Când nu aveam pe ce nota, și de cele mai multe ori nu aveam, îmi făcusem chiar un obicei din a ține minte formulări pe care le găseam reușite și pe care, pentru a nu le uita, le repetam de câteva ori cu ochii închiși ca să le țin minte până ajung la un creion și o hârtie. Când ajungeam, însă, ia formulările de unde nu-s – luaseră calea înapoi, spre norii de pe unde le pescuisem și niciodată nu mi le-am mai amintit. Cu părere de rău vă spun, așadar, că rândurile de față sunt ce am mai găsit prin ungherele minții, pe ici pe colo, resturi dintr-un jurnal epistolar, pe care le-am adunat, precum băbuța din poveste care din puțina făină a plămădit totuși o turtiță. / Violeta Pușcașu /